Batalia de la Turtucaia. Semnificatiile unei infrangeri 2

1
Facebooktwittergoogle_pluspinterestlinkedintumblr
Batalia de la Turtucaia. Semnificatiile unei infrangeri

Batalia de la Turtucaia. Semnificatiile unei infrangeri

Aşa cum v-am promis în articolul anterior iată şi a doua parte a materialului despre Batalia de la Turtucaia

…….Pe 23 aug./5 sept. 1916, germano-bulgarii au trecut la un intens atac de artilerie, care a durat aproape două ore. A urmat atacul infanteriei, în zona Daidâr, pe direcţia centrală a liniei principale de rezistență. În acest moment al confruntării, tunarii români au ripostat ireproşabil, provocând inamicului pierderi importante. Ei au încetat lupta, contrar voinţei lor, atunci când au terminat muniţia; nimeni nu i-a aprovizionat astfel că bravii ostaşi au fost nevoiţi să se retragă.

 Semnificatiile unei infrangeri. Batalia de la Turtucaia.

Infanteriştii s-au văzut în situaţia de a se descurca singuri, fără sprijin de artilerie. Şansele lor au ajuns să fie ca şi inexistente, dar mulţi luptă pentru onoare. Acum cad eroic, împreună cu numeroşi subordonaţi, temerari precum locotenent colonelul Popescu, sau ofiţerul rezervist Lixeanu Nedelcu.

Curând, amploarea confruntării se extinde; opt batalioane bulgare susţinute de artilerie au atacat în zona satului Antimova, în partea estică a dispozitivului defensiv. Românii au cedat foarte repede prima „linie” de rezistență, pierzându-se astfel legătura cu garnizoana din Silistra. Pe a doua „linie de rezistență apărătorii au făcut câteva încercări remarcabile de stopare a înaintării inamice. Este cazul locotenentului rezervist Titus Axente care a căzut alături de majoritatea subordonaţilor. La fel au procedat sublocotenenții Rotaru Ion şi Vasilescu Cristodor. Deşi au fost încercuiţi, cei doi au refuzat să se predea, rezistând cu toate mijloacele, inclusiv lupta corp la corp până când au fost doborâţi de loviturile atacatorilor.

După patru-cinci ore de încleştare, toată partea centrală a poziţiei principale de rezistență, era sub controlul adversarului. Situaţia devenise serioasă fără a fi însă compromisă. Germano-bulgarii rămăseseră la rândul lor fără rezerve, aveau pierderi semnificative şi ajunseseră la limita resurselor fizice. Comandanţii români ar fi avut acum ocazia de a evalua diversele oportunităţi tactice, mai ales că de la Olteniţa sosiseră alte cinci batalioane din Divizia a 15-a. Ei au ratat o ocazie importantă, când prin asumarea unor  riscuri puteau redresa situaţia.

Semnificatiile unei infrangeri. Batalia de la Turtucaia. Ostasi morti.

Semnificatiile unei infrangeri. Batalia de la Turtucaia. Ostasi morti.

Dimpotrivă, în loc de a folosi cu îndrăzneală şansa operaţională, ofițerii superiori au adoptat o atitudine defetistă. Locotenent colonelul Marinescu Alexandru, spre exemplu, comandantul sectorului de est Antimova, a dat ordin trupelor ce ocupau latura estică a  dispozitivului defensiv, care cobora până la Dunăre să se retragă pe linia a III-a de apărare. Unităţile respective, care nici măcar nu luptaseră până atunci, au fost contaminate de spiritul anemic al comandantului.  De la retragere, ostaşii au ajuns rapid la panică, unii dintre ei traversând chiar Dunărea.

În asemenea condiţii, contraatacurile iniţiate de pe linia a treia de apărare au fost lipsite de coerenţă. Ostaşii au fost trimişi împotriva inamicului fără a avea indicate repere de atins sau de recuperat.  Ca atare, gesturile temerare s-au pierdut inutil în confuzia generală.

De la sediul său din Bucureşti, generalul Aslan a ordonat cu o nepermisă întârziere deblocarea cetăţii Turtucaia. Pe cale de consecinţă, generalul Basarabescu trebuia să se deplaseze cât mai repede de la Silistra către cetatea asediată, în fruntea Diviziei a 9-a. În acest context generalul, amintit s-a descalificat nu numai ca ofiţer, ci şi ca om. Pe lângă faptul că a zăbovit în Silistra, covârşit de incompetenţă şi laşitate, el a executat lamentabil ordinul de a se îndrepta grabnic spre Turtucaia. Speranţa nemărturisită a generalului viza o cedare a garnizoanei atacate în timp ce el era, evident, încă pe drum. Drept urmare eroismul său potenţial ar fi rămas fără obiect. Deloc surprinzător, când o modestă forţă bulgară şi-a făcut apariţia la Sarsânlar, la 15 kilometri est de Turtucaia,  generalul Basarabescu s-a grăbit să dea ordin de retragere, fără a se angaja în luptă.

Cei asediaţi au mizat, cum era firesc, pe apariţia salvatoare  a Diviziei a 9-a. Aşa se explică operaţiunea ofensivă plănuită a avea loc în noaptea de 23 aug/5 sept¾24 aug/6 sept. Succesul era condiţionat de intervenţia forţelor de la Silistra. Absenţa acestora a zădărnicit toate speranţele asediaţilor. Ultimele încercări de rezistenţă au eşuat în ziua următoare. În lipsa unei viziuni de ansamblu a efortului de apărare, orice tentativă de salvare a situaţiei a devenit caducă. Până la urmă, cea mai reuşită acţiune a comandantului garnizoanei a fost propria sa fugă. Cu un automobil până la Dunăre cu o vedetă până pe malul stâng, la Oltenița, generalul a folosit mijloace moderne din dotare pentru a-şi abandona subordonaţii. Alte comentarii sunt de prisos.

Capitularea garnizoanei a fost anunţată de colonelul Mărăşescu, înlocuitor de circumstanţă al generalului Teodorescu. Au fost însă câţiva ofiţeri care au preferat calea unei exemplare insubordonări. Ei au refuzat să capituleze, luptând până la ultima posibilitate. Aşa au procedat colonelul Atanasie Grigorescu, căpitanul Feraru, locotenenții Curtovici, Constantinescu Toma şi Ioachimescu.  Asemenea oameni au salvat onoarea Armatei. Aceeaşi abnegaţie ostăşească au dovedit cei doi subofiţeri care au traversat Dunărea cu steagurile Regimentelor 36 şi 74.

Pierderile umane au fost importante, chiar şocante: 160 de ofiţeri şi 6.000 de soldaţi morţi sau răniţi; 480 de ofiţeri şi 28.000 de soldaţi prizonieri.

După consumarea evenimentului s-au făcut comentarii, s-au remarcat nenumărate greşeli şi deficienţe. La fel de tranşant s-a observat însă că în această tristă pagină a războiului a lipsit profesionistul de mare clasă, capabil să prevadă posibilitatea unui scenariu surprinzător, astfel încât dezastrul să poată fi evitat. Chiar şi aşa, înfrângerea ar fi fost suportabilă dacă ar fi intervenit după o rezistenţă mai îndelungată, care ar fi aşezat oarecum lucrurile în logica dură a confruntărilor militare. Greu de admis a fost tocmai rapiditatea neverosimilă a trecerii de la un preconizat conflict de uzură la dezastru. Faptul acesta a indus dimensiuni neaşteptate unei confruntări cu semnificaţii iniţiale limitate. Cu alte cuvinte, consecinţele politice şi strategice ale eşecului sever de la Turtucaia au fost mai grave decât cele strict militare, provocate de pierderile umane şi materiale nemijlocite. O primă consecinţă a constat  în demoralizarea evidentă de la nivelul trupei, al statelor majore şi al clasei politice, fapt conexat de la sine cu o creştere a nivelului de încredere în rândul forţelor inamice. Iată ce spunea în acest sens I.G. Duca despre premierul aflat atunci în funcţie: „Brătianu a căzut într-un adevărat marasm. Vreo 15 zile nu a mai fost el, nu-l mai recunoşteam, rătăcea de dimineaţa până seara din odaie în odaie, nu mai primea aproape pe nimeni, când îi vorbeai nu auzea ce îi spuneai, cu greu puteai obţine să rezolve chestiunile care cădeau direct în sfera lui de atribuţiuni. Era fiziceşte abătut, îmbătrânit, îl cuprinsese o groaznică disperare.” Alte efecte ale înfrângerii au fost la fel de neplăcute: aliaţii antantişti puteau invoca oricând calitatea îndoielnică a armatei române pentru a-şi acoperi neglijarea clauzelor de cooperare convenite în aug. 1916; încercările de redresare a situaţiei şi recuperare a prestigiului determină Marele Cartier General să opteze pentru soluţii care au excedat potenţialul nostru militar; segmente importante ale societăţii au acuzat clasa politică de incompetenţă, demagogie şi corupţie, considerând-o responsabilă de cele întâmplate.

Fără a mai detalia aspectele amintit, se poate afirma că suita de insuccese ce au dus la pierderea campaniei din 1916 a început la Turtucaia.

Tot în urma acestui episod dureros s-a ajuns la concluzia că era imperios necesară o grabnică refacere şi modernizare a armatei. Operaţiunea, de o enormă amploare şi complexitate, trebuia să pornească de la situaţia reală, de la acea ”remarcabilă dezorganizare” despre care vorbea generalul Henri Mathias Berthelot la venirea sa în România. Cu eforturi şi suferințe incalculabile, cu un preţ enorm, situaţia a fost remediată. Peste mai puțin de un an aceaşi ostaşi înfrânţi în 1916 au arătat, alături de camarazii lor mai tineri, ce pot face dacă sunt pregătiţi, dotaţi şi comandaţi corespunzător. Aşa cum arăta ziarul elveţian „Journal de Geneve” referindu-se la bătălia de la Mărăşeşti, „Faptele de curaj şi de eroism săvârşite de trupele române în diferite lupte din ultimele zile depăşesc orice imaginaţie…..Deşi inferioare numericeşte ele au luptat într-un mod fără egal”. La rândul său, generalul Berthelot, impresionat de comportarea ostaşilor români la Mărăști, Mărășești şi Oituz, afirma despre ei că, dacă au ceea ce le trebuie, „sunt cei mai buni soldaţi din lume”.

Despre acele vremuri de reașezare a istoriei ne aminteşte şi monumentul din parcul vechi al oraşului Olteniţa, care omagiază pe eroii din localitatea noastră căzuţi pe diverse fronturi în intervalul 1916-1919. Prin voia destinului, unii au pierit în bătălii pierdute iar alţii în confruntări victorioase, la fel cum s-au petrecut lucrurile cu toţi eroii Armatei române. Dincolo de această diferenţă se află numitorul comun al tuturor luptelor şi jertfelor ¾ victoria militară finală şi întregirea naţională.

Semnificația deosebită a monumentului l-a menţinut în atenţia comunităţii şi a oficialităţilor. Apropierea Centenarului Marii Uniri este însă un bun prilej pentru a actualiza în legătură cu el câteva detalii: are o valoare artistică deosebită în directă relaţie cu faima realizatorilor ¾ sculptorul Ion Iordănescu şi arhitectul Ioan Cernescu; o parte din fondurile necesare pentru realizarea sa a provenit din subscripţii publice; a devenit o emblemă inconfundabilă, veritabil centru sentimental al aşezării, unde se întâlnesc timpurile oraşului şi amintirile oamenilor; este trecut pe Lista Monumentelor Istorice din România.

Am menţionat aceste elemente specifice deoarece monumentul are nevoie de restaurare. O operaţiune în acest sens ar fi totodată şi una din modalităţile de a-i evoca aşa cum se cuvine pe cei ce au trăit drama de la Turtucaia, dar şi de a aniversa cu echilibru şi spirit civic Marea Unire. La nivelul localităţii noastre ar fi un exemplu de asumare decentă a istoriei, iar monumentul ar continua să facă trimitere, pentru un timp nedefinit, la interfaţa dintre un trecut conflictual şi un prezent al înţelegerii şi cooperării.

Profesor Constantin Hociotă

Comments

comments

Share.

About Author

Un comentariu

  1. Pingback: Batalia de la Turtucaia. Semnificaţiile unei înfrângeri - Ziarul lui Ipu

Leave A Reply