Politica faptului implinit în primii ani ai statului român modern

0
Facebooktwittergoogle_pluspinterestlinkedintumblr
Politica faptului implinit Adunarea de la Blaj 1848

Adunarea de la Blaj 1848

Politica faptului implinit în primii ani ai statului român modern.

Sunt foarte numeroase împrejurările când oamenii, comunităţile sau statele s-au aflat după cunoscuta expresie cronicărească, „sub vremuri”. Statele româneşti au cunoscut frecvent efectele „vremurilor”, mai ales sub forma unor apăsătoare interese externe, susţinute de mijloace politice şi militare considerabile. Mircea Eliade făcea în acest sens observaţia că ”România s-a aflat în vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste”. Presiunea conjugată a unor ameninţări externe a creat situaţii precare în faţa cărora factorii politici nu au putut evita soluţii duplicitare. O împrejurare reprezentativă în acest sens pentru zeci de domnitori medievali s-a petrecut în  vremea lui Ştefăniţă, domn al Moldovei în intervalul 1517-1527. Este vorba de o clauză a tratatului de la Hârlău, încheiat de domnul amintit cu Sigismund I, la 4 mai 1518: „Iar dacă ar fi ca împăratul turcesc să vie cu persoana sa şi cu armatele sale cele mari contra măriei sale regelui Sigismund şi a ţării sale şi ne-ar sili pe noi şi le-am da ajutor, din cauza marii mulţimi şi puteri şi n-am putea să facem altfel – Doamne, să nu ne dai aceasta!- şi va fi puterea noastră cu turcii în contra măriei sale craiului Sigismund, şi-i va fi acestuia ştiut şi dovedit că am dat de mare strânsoare şi de putere şi constrângere, atunci pentru aceasta pacea dintre noi să nu se strice şi să nu se înrăutăţească”.

Politica faptului implinit în primii ani ai statului român modern

Documentul nu mai necesită nici un comentariu. Conţinutul său pune în lumină  situaţia dramatică a numeroşi domnitori medievali moldo-munteni. Manevra pusă în practică de Ştefăniţă a evoluat spre politica de echilibru între puteri, întruchipată cu pregnanţă şi tragism de C. Brâncoveanu, apoi prin tentativele din secolul al XIX lea de a-i scoate pe români din orbita „fanatismelor imperialiste” prin politica „faptului împlinit”.

Politica faptului implinit Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu

Într-o perioadă de accentuată manifestare a naţionalităţilor, confruntate însă  constant cu inflexibilitatea puterilor cantonate în aria echilibrului european, fruntaşii revoluţionari români se orientează cu mai multă îndrăzneală  în câmpul emancipării politico-naţionale. Astfel, după nenumărate compromisuri şi renunţări, se ia în calcul varianta sfidării puterilor europene. Corespondenţa paşoptiştilor confirmă noua atitudine. Constantin Roman îi scrie lui Bălcescu în această ordine de idei: „Românii îşi vor da mâna unii cu alţii, se vor iubi şi se vor apăra de vrăjmaşii interni şi externi cu bărbăţie şi virtute română…. Fraţii mei, unire numai, că sunt pierduţi, puţin ne pasă de Rusia, a trecut vremea baionetelor căzăceşti”. În comparaţie cu trecutele cazuri de derută şi reacții contradictorii, un asemenea  ton devine semnalul unor noi perspective istorice. Prin speranţele şi fermitatea exprimate de Constantin  Roman, suntem deja foarte departe de poziţia unui Dionisie Lupu, să zicem, care în iulie 1821 semnase atât memoriul către Paşa de la Silistra-cu mulţumiri pentru intervenţia militară otomană împotriva mişcării lui Tudor – cât şi pe cel către ţarul Alexandru  I în care aceeaşi intervenţie era criticată. Această ambiguitate generată de slăbiciune şi neputinţă s+a prelungit până în 1848. Un exemplu îl oferă Mitropolitul Neofit, care într-o perioadă extrem de scurtă, iulie –septembrie 1848, a jurat de cinci ori pentru sau împotriva revoluţiei, în funcţie de împrejurări.

Într-un asemenea context, era greu ca speranțele românilor să se poată materializa.  Toate strădaniile de a menaja orgoliile  imperiale – vizibile în programele revoluţionare de la Iași, Blaj şi Izlaz – nu au putut evita intervenţia armată brutală, urmată de câţiva  ani de ocupaţie militară.

Politica faptului implinit Nicolae Bălcescu

Nicolae Bălcescu

Acum s-a verificat odată în plus faptul că politica intereselor româneşti se loveşte permanent de interesele politice europene. Marile Puteri formau, în faţa tendinţelor de eliberare a popoarelor, un veritabil club al stagnării. Ele acţionau cu convingerea că propriile interese circumscriu şi legitimitatea  continentală. Concluzia înfrângerii de la 1848 a formulat-o Nicolae Bălcescu în articolul său Marşul revoluţiei în istoria românilor: „În zadar veţi îngenunchea şi vă veţi ruga pe la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor. Ei nu vă vor da nimic, căci nici nu vor nici nu pot. Fiţi gata dar, a lua voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boieri pământului nu dau fără numai ceea ce le smulg popoarele.”

Curând după înfrângerea revoluţiei se remarcă deplasarea demersurilor româneşti spre democraţiile din apusul Europei, concomitent cu dialogul direct la nivelul stângii naţionaliste continentale. Cei 34 de revoluţionari români, puşi sub interdicţia revenirii în Ţara Românească şi Moldova, duc o intensă activitate orientată spre revigorarea idealurilor paşoptiste. În cadrul Comitetului revoluţionar secret întemeiat la Londra în ianuarie 1850 de către Nicolae Bălcescu, Szemere Teleki şi Andrassy Gyula, se discută despre crearea unui stat confederativ, numit ” Statele Unite Dunărene”. În componenţa acestui conglomerat politic de etnii egale ar fi intrat Ţara Românească, Moldova, Bucovina, Ungaria, şi Serbia. În contextul de atunci, când estul european era cuprins în aria de competenţă punitiva a absolutismului ţaristo-habsburgo-otoman, soluţia preconizată părea obligatorie. Altfel, românii, maghiarii sau sârbii, acţionând separat, aveau şanse minime de a instaura o libertate politică deplină într-un spaţiu al interferenţelor imperiale seculare.

Politica faptului implinit Andrassy Gyula

Andrassy Gyula

Deosebirile de păreri au blocat destul de rapid discuţiile. După Bălcescu, ceea ce a împiedicat confederarea a fost poziţia rigidă a lui Kosshut. E drept că şi alţi revoluţionari maghiari au adoptat o poziţie inflexibilă. Dintre ei, Andrassy Gyula le-a spus românilor că legea naţionalităţilor de la Seghedin este punctul extrem până unde ungurii sunt dispuşi să meargă, „dincolo de care însă vorbeşte tunul”. Discuţiile româno-maghiare, deja rătăcite în labirintul  artificios al dreptului istoric maghiar, au pierdut din intensitate după lovitura de stat din 2 decembrie 1851, când în Franța s-a introdus dictatura bonapartistă a lui Ludovic Napoleon.

Proclamarea celui de-al doilea Imperiu Francez, la 2 decembrie 1852, a anulat în mare măsură speranţele într-o nouă revoluţie burghezo-democratică. În consecință, emigranţii români săvârşesc transferul tactic de la tonul contestatar paşoptist la cel al invocării unei noi legislaţii continentale, instituite cu ajutorul Parisului dar şi al Londrei. Dacă „naţia cea mare” nu mai poate potenţa nemulţumirile popoarelor asuprite într-un viitor cât de cât previzibil, emigranţii apelează la Franţa lui Ludovic Napoleon în virtutea intereselor ei de mare putere, dar şi în calitate de „soră latină” a românilor. La fel de adevărat este  şi faptul că schimbările politice din Franţa au determinat emigraţia să-şi mute centrul la Constantinopol, unde s-a încercat obţinerea acordului Imperiului Otoman pentru unire. Mai mult, războiul Crimeii , început oficial la 16 octombrie 1853, a fot apreciat de emigranţii români ca un prilej favorabil pentru revenirea lor în ţară. Poarta nu a aprobat demersul fapt care i-a determinat pe români  să revină la Constantinopol. Ei profită de prezenţa acolo a prinţului Jérôme Napoléon, vărul împăratului francez, pentru a-i înmâna prin N. Golescu şi C.A. Rosetti un memoriu cu următoarele revendicări ale românilor: unirea Principatelor, neatârnarea lor, realipirea Basarabiei, principe străin sub garanţia colectivă a puterilor. Răspunsul primit a fost  evaziv, departe de aşteptări.

Pe plan general continental emigranţii au înțeles că războiul Crimeii poate demola sistemul echilibrului european –această concertare a puterilor care obtura de aproximativ patru decenii afirmarea naţionalităţilor. Memoriile către puterile apusene sunt formulate într-un număr impresionant.  Astfel în iulie 1853, la scurt timp după pătrunderea trupelor țariste în Principate, câţiva patrioţi, între care C. Bolliac, Şt. Golescu şi C.A. Rosetti au transmis un memoriu de protest ministrului de eterne francez, Drouyn de Lhuys. Au urmat alte demersuri: I.C. Brătianu către Napoleon al III-lea, C. Bolliac către Jérôme Napoléon, Gheorghe Magheru către mareşalul de Sainte-Arnaud (Comandantul suprem al armatei franceze în Crimeea, N. Golescu către contele Walewski, apoi către împărat.

Apeluri asemănătoare e fac în Anglia. Mai ale D. Brătianu s-a adresat unor personalități, inclusiv premierului, lord Palmerston. Atrag de asemenea atenţia mitingurile organizate de C.A. Rosetti la Plymouth-oraşul natal al soției sale – şi D. Brătianu la Liverpool.

Ideea dominantă a demersurilor româneşti rămâne  aceea că apariţia unui stat mai întins şi independent la Gurile Dunării, prin unirea Principatelor, ar fi în beneficiul întregii Europe. Noua realitate politică, spun autorii memoriilor, ar opri expansiunea țaristă într-o zonă extrem de sensibilă pentru stabilitatea continentală. Este notabilă insistenţa emigranţilor asupra aspectului amintit, desigur în speranța că pot convinge mai uşor cabinetele de la Paris şi Londra să se implice în chestiunea românească, din moment ce motivaţia unei eventuale implicări occidentale ar fi avut o dimensiune continentală.

În ciuda unor manifestări de simpatie sau înţelegere din partea unor personalități, rolul rezervat Principatelor de către marile puteri în timpul războiului Crimeii este foarte depărtat de obiectivele politice şi naţionale româneşti. Mai întâi, câteva oferte de natură militară au fot respinse, deşi românii ar fi dorit să ia parte la război alături de forţele antițariste. Câţiva tineri, între care Niţă Magheru, Grigore Iordan, Pârvu Pârvulescu, au iniţiat o acţiune armată în satul Gârla Mare. Lăudabila intenţie insurecțională a eşuat din cauza atitudinii rezervate a turcilor şi austriecilor.

O nouă tentativă de implicare în lupta contra ruşilor a avut loc tot în părţile Olteniei, în primăvara anului 1854, atunci când  românii au avut libertate de mişcare , în scurtul interval cuprins între plecarea trupelor țariste şi venirea celor otomane. Noii ocupanţi turci şi austrieci au manifestat o ostilitate fățișă faţă de orice colaborare cu românii.

Ceva mai multe şanse a avut propunerea domnitorului Barbu Ştirbei privind participarea Ţării Româneşti la conflictul armat împotriva Rusiei. Imperiul Otoman s-a arătata acum mai interesat de formarea unor legiuni române de voluntari, dar intervenţia Franţei şi Angliei în conflict a anulat interesul Porţii pentru o cooperare cu românii.

Este evident că beligeranţii din ambele tabere au respins orice posibilitate de punere a românilor în postura de partenerei militari, fapt ce se putea  constitui într-un mijloc de consolidare a entităţii lor politice. Dimpotrivă, puterile angajate în conflict s-au străduit să supună Principatele unei veritabile asimilări de natură militară. Astfel, cât timp au ocupat Ţara Românească şi Moldova , din vara anului 1853 în toamna anului 1854, ruşii au silit forţele pământene să ia parte la luptele antiotomane. În momentul retragerii, ei au capturat bateriile de artilerie din cele două ţări, precum şi şalupele canoniere din Moldova. Ca atare, modestele forţe armate româneşti, a căror refacere începuse în 1830, după dureroasa lor dispariție în „secolul” fanariot erau din nou pe punctul de a e dispărea.  Ofiţerii care au protestat în faţa acestei samavolnicii au fot arestați. Cel mai cunoscut dintre ei a fost căpitanul Gheorghe Filipescu, comandantul Bateriei de artilerie de la Iaşi. El a devenit cu acest prilej un personaj cunoscut şi respectat, un simbol al luptei pentru libertate şi unire.

La rândul lor austriecii foloseau mijloace asemănătoare din momentul ocupării militare a Principatelor, în august 1854. Organizarea armatei, instrucția şi chiar uniformele urmau să fie cât mai apropiate de modelul imperial. Un număr de militari munteni au fot chiar trimişi la Viena pentru a se instrui în unităţile de vânători.

Extrem de periculoase s-au dovedit a fi calculele teritorial politice ale puterilor în contextul războiului Crimeii. Ceea ce atrage atenţia în cazul savantelor argumente ale cancelariilor europene este nepăsarea incredibilă faţă de realităţile istorice şi de dorinţele legitime ale popoarelor. Un exemplu l-a dat lordul Palmerston, autorul unui plan de reducere a puterii rusești. Premierul britanic avea în vedere o împingere a frontierelor Rusiei mai spre est, într-o versiune mai puţin periculoasă pentru pacea europeană. În caz de concretizare, planul cunoscutului demnitar preconiza ca Principatele şi Delta Dunării, să revină Austriei. Iată un scenariu compromiţător pentru viitorul naţional al românilor, asemănător de altfel cu aranjamentul habsburgo – otoman de la Karlowitz (1699), în urma căruia Transilvania trecuse din ograda otomană în cea habsburgică.

La rândul ei, Rusia a căutat să contracareze planurile adversarilor cu propriile propuneri. Pentru a preîntâmpina intrarea Austriei în război, Ţarul Nicolae I l-a trimis la Viena pe Orlov. Acesta a arătat că, în schimbul neutralităţii, Rusia garanta Vienei inviolabilitatea deplină a posesiunilor ei, iar în cazul destrămării Imperiului Otoman,  cele două puteri ar fi urmat să deţină, în condiţii de egalitate protectoratul asupra Serbiei, Bulgariei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Varianta Petersburgului avea aşadar în vedere un condominium austro – rus care ar fi anulat pe termen nedefinit afirmarea liberă a trei popoare – sârb, bulgar şi român.

Pe lângă asemenea scenarii, unele puteri s-au opus unor acţiuni mai palpabile, în măsură să modifice într-un sens favorabil statutul Principatelor. Menţionăm în această ordine de idei intenţia anglo – franceză de a renunţa la dificilul asediu al Sevastopolului în favoarea atacării şi eliberării Basarabiei. Austria, care din august 1854 controla militar Principatele, respinge acest plan mai întâi în toamna anului 1854, apoi în vara anului 1855. S-au pierdut astfel două șanse importante de a readuce teritoriul din stânga Prutului sub stăpânire românească, aşa cum au cerut autorii numeroaselor memorii adresate capitalelor europene.

Dacă poziţia Vienei, deşi dureroasă pentru români, nu a mirat pe nimeni, reacţia Franţei faţă de doleanţa Domnului Grigore Alexandru Ghica a fost în schimb surprinzătoare. Domnitorul amintit a cerut, înaintea deschiderii Congresului de pace de la Paris, retrocedarea Basarabiei. Anglia şi Austria s-au arătat dispuse la satisfacerea acestui deziderat dar Franţa, aşa cum arătam, s-a opus. Pentru ea, principalul adversar nu mai era acum Rusia învinsă ci Austria. În consecință, Parisul şi-a propus să menajeze Rusia. Peşte numai trei ani, Franța va face un gest simetric, menajând Austria învinsă în războiul pentru unificarea Italiei de teama ascensiunii prusace.

Politica faptului implinit Napoleon al III-lea

Napoleon al III-lea ura foto wikipedia

Este lesne de remarcat că în intervalul cuprins între anii 1856-1859 Napoleon al III-lea, aflat la apogeul puterii şale, a manevrat eficient în triunghiul austro – ruso – prusac. „Navigaţia”în această zonă a echilibrului fragil de putere a făcut din Principate şi Piemont un simplu lest  politico – teritorial, abandonat sau păstrat în funcţie de sofisticatele şi egoistele mutări plănuite de marile cancelarii pe eșichierul politic continental.

Profesor Constantin Hociotă

Comments

comments

Share.

About Author

Leave A Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.