Istorie! Trecutul se uită

Istorie. Mereu clamăm acest cuvânt fără a simți cu adevărat sensul ce îl are. De aceea unii îndrăgostiţi de trecut trebuie să ţină flacăra vie. aceasta o face domnul Amu Paul cu aceste rânduri de mai jos.

                                                                                         Monumentul militarilor ruși din Olteniţa

Istorie, indiferent de popor este o comoară

Monumentul din faţa bisericii Sfântul Nicolae. Pietrele de marmură cu inscripțiuni în limba rusă pe mormântul uciși în lupta de la Oltenița în anul 1853. În timpul regimului comunist crucile au fost distruse, au dispărut.

În jurul monumentului nu exista clădirea LOTO din timpul regimului comunist și nici prăvălia post decembristă

Deşi este vorba de un capitol istoric vast, totuşi am să sintetizez pe cât posibil acest subiect în vederea cunoaşterii şi aducerii sale în prim plan. Nu pot însă să-mi ascund regretul întru-cât populaţia Olteniţei nu cunoaşte ce reprezintă acest monument, fără a mai vorbi de importanţa sa istorică, locală, naţională şi europeană, având în vedere că  acesta are tangenţă cu evenimentul arhicunoscut şi intrat în istorie sub numele de războiul Crimeii din 1853-1856.

Acest monument, pentru noi, reprezintă incontestabil, o dovadă cu care ne putem legitima, în faţa lumii—sub aspect istoric—întrucât se referă la un segment din zbuciumata noastră istorie, uneori clamată, poate pe nedrept, chiar de profesionişti. Pentru aceasta apreciez necesară o succintă prezentare.

Pe actualul bulevard al Republicii, numită anterior strada Iancu Slăvescu, după numele primarului din perioada 1913-1916 şi 1918-1919, în timpul căruia s-a ridicat Castelul—rezervorul de apă—str. Argeşului nr 2 B, apare în lista Monumentelor istorice din România, alcătuită în 1992 şi revizuită în 2004 sub „Codul CL.̶ II ̶ m ̶ B ̶ 14695 ̶  paralel cu biserica Sfântului Nicolae şi Sfântului Alexandru”, al doilea după prenumele lui Alexandru Dimitrie Ghica, Domnul Munteniei (1834 ̶ 1842), care pentru simplificare s-a pierdut în timp, rămânând doar „Sfântul Nicolae”.

S-a transmis prin viu grai, de către bătrâni, că primul mortar la temelia acestei biserici, a fost pus de Alexandru Dimitrie Ghica, cu mistrie de aur, dată de olteniţeni.

Istorie! Trecutul se uită

Tot spre regretul meu, în calitate de cetăţean autohton, al acestei urbea cărei vârstă reprezintă jumătate din cea a Olteniţei, contemporan cu Alexandru I. Mărculescu, autorul primei monografii a oraşului Olteniţa intitulată „Olteniţa ̶ Studiul Album ̶ Monografic” apărută în 1932, parcă în chip necuvenit, se conjugă necunoştinţa acestui monument cu starea deplorabilă în care se află, de mai mulţi ani parcă în dispreţul importanţei sale istorice. Păcat.

Revenind la evenimentele istorice declanşate la 4. X. 1853 ̶  chiar anul fondării oraşului ̶  după luptele crâncene care au urmat  după luptele crâncene ce au avut loc în imediata apropiere a oraşului nostru, ca semn de pietate şi recunoştinţă, ruşii au ridicat acest monument din colecta familiilor celor care se odihnesc  în acest monument.

Au întărit locul cu un zid de piatră şi l-au împrejmuit cu lanţuri grele şi groase de fier ̶ aşa au fost cândva aceste împrejmuiri ̶  au ridicat o cruce mare şi au aşezat o piatră funerară.

La acest monument găsim înscrisuri în limba rusă, care se referă la date despre războiul de atunci, date mai exacte  decât cele păstrate prin tradiţie şi care s-au transmis prin viu grai, din generaţie în generaţie.

Precizez că cele două cruci care se găsesc pe stâlpii verticali ai monumentului, nu au fost construite și ridicate concomitent. Astfel că în anul 1877, lângă vechea cruce ridicată în 1853, s-a adăugat altă cruce ̶  cea de alături ̶  diferită ca model, având însă aceeași înălțime și terminându-se tot în cruce.

În timpul regimului comunist, crucile terminale de pe monument pe timp de noapte, metodic și sistematic, au fost înlăturate. Ei au scăpat din vedere, că la originea lui, poporul rus nu a fost ateu și că fotografii originale ale acestor monumente ale acestor cruci există totuși și eu le prezint cititorului, în lucrarea mea monografică exact aș cum au fost ele.

Autoritățile locale din mandatul 2004-2008, primarul Costinel Milescu și viceprimarul Florian Cercel, au pus crucile la loc. pe cruci și pe pietrele funerare ̶ inclusiv cea orizontală se află unele înscrisuri în limba rusă, pe care cu ajutorul profesoarei de limba rusă, doamna Viorica Scăețeanu ̶ fiica lui Teodor Telembici, care a încetat din viaţă la 28 iunie 2008, în vârstă de 94 de ani, le-am identificat şi le-am tradus în limba română. Pentru că în tip aceste înscrisuri nu vor mai fi descifrabile redau mai jos traducerea acestora, ceea ce scrie pe monument, retroversiune făcută de o persoană autorizată în persoana Profesoarei pensionare, de limba rusă, doamna Viorica Scăeţeanu.

1. Pe piatra orizontală deasupra mormintelor.

  „Celor căzuți în lupta cu turcii de lângă Olteniţa la 23 octombrie 1853, grade inferioare din regimentul de infanterie Selenghion şi Iacuţia, brigada de artilerie nr 3 şi uşoară nr. 5.

  Va veni ceasul şi toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului Domnului şi auzind vor învia”

1. Pe stâlpul dinspre stradă (cel din partea stângă faţa de la vest, adică dinspre piaţă)

Din partea societăţii ofiţerilor din regimentul 42 de infanterie din Iacuţia anul 1877

1. Faţa de la est, adică dinspre centru

În memoria căpitanului Linter căzut în bătălia din 23 octombrie 1853

1. Pe stâlpul dinspre biserică (cel din dreapta, deci dinspre partea de nord) scrie pe faţa de la vest, adică dinspre piaţă

Societatea ofiţerilor din Regimentul de infanterie din Selenghion, în memoria camarazilor căzuţi în lupta de la Olteniţa din 23 octombrie 1853.

1. Faţa de la est ( adică centru)

Sub această piatră zac : căpitanul Jaivoroncov, aghiotantul Prohorovici Zinenco, aghiotantul adjunct Orehov.

Din cele de mai sus se desprind ̶ printre altele ̶  concluzia indubitabilă că poporul rus nu a fost ateu, aşa cum au vrut să demonstreze şi să impună, iniţiatorii revoluţiei Ruse din octombrie 1917 şi continuatorii lor.

Cunoaştem din istorie că războiul, a luat proporţii prin alierea Angliei şi Franţei la 27 martie 1854, cu imperiul otoman şi că nu s-a încheiat decât la 30 martie 1956 prin semnarea tratatului de la Paris.

Puţină istorie cu privire la evoluţia evenimentelor şi luptele de la Olteniţa dintre ruşi şi turci

The Illustrated London News/ 17 decembrie 1853, pg. 513, gravură după relatarea  unui ofiţer englez de intendență care a luat parte la bătălia de la Olteniţa.

Cunoaştem din istorie că după înfrângerea revoluţiilor de la 1848 din ţările Române Moldova şi Ţara Românească, atât trupele turcești cât şi cele ruseşti nu s-au mai retras din București, decât după trei ani, mai precis în anul 1851. Dacă trupele otomane s-au retras la sud de Dunăre în garnizoanele lor, cele rusești, după ce au părăsit Moldova şi Ţara românească au fost masate de-a lungul Prutului , fiind gata în orice moment de a reveni.. Ruşii niciodată nu au fost nici cinstiţi, nici corecţi. Astfel că în primăvara anului 1853, printr-un ultimatum, ruşii sub pretext că iau apărarea creştinilor din Imperiul Otoman au cerut să ia în gaj Principatele Române, până la soluţionarea problemei. Dar, la începutul lunii iulie, trupele ruseşti au ocupat Ţările Române, iar în luna octombrie, au început ostilităţile dintre armatele ruseşti şi turceşti. În prima etapă a luptelor, turcii au reuşit să treacă Dunărea pentru scurt timp

pe la Călăraşi, Olteniţa şi Calafat, dar   în urma victoriilor obţinute de ruşi, până la sfârșitul anului au trebuit să părăsească capetele de pod cucerite la Olteniţa şi Călăraşi. Pe mare însă flota turcilor a fost înfrântă. Evoluţia războiului a îngrijorat Anglia şi Franţa, care au venit în ajutorul turcilor şi îşi trimit vasele de război în Marea Neagră.

Ostilitățile militare au avut loc pe Dunăre, în Transcaucazia, Marea Baltică şi peninsula Kamceatka, însă, dat fiind faptul că principalele lupte s-au desfăşurat în Crimeea, unde armata rusă a suferit o mare înfrângere acest război a intrat în istorie sub denumirea de Războiul Crimeii.

Este de reţinut că prima luptă din timpul aşa numitului Război al Crimeii s-a dat la Olteniţa. Ostilităţile au început din vara anului 1853, când la Olteniţa a sosit o  brigadă de infanterie  rusă şi şase escadroane de cavalerie comandate de generalul Pavlov. În apropierea Dunării, în localul Carantinei (la confluenţa Argeşului cu Dunărea) a fost instalat un pichet de cazaci.

La 22 Octombrie 1853, după ce turcii au ocupat ostrovul Kusui de pe Dunăre, au atacat şi cucerit carantina.

Drept replică, a doua zi, ruşii au atacat carantina. Armata turcă formată din 8000 de luptători şi 16 000 de rezervişti, a fost condusă de mareşalul Omer Paşa.

Atacul ruşilor, cu toate că a fost prost conceput, totuşi, a reuşit să-i pună pe fugă pe turci şi cu toate că momentul psihologic fusese depăşit, conducând spre obţinerea victoriei, în mod inexplicabil, generalul rus Piotr Andreevici Dannenberg a dat ordin de retragere, astfel că turcii, deşi înfrânţi, s-au  considerat învingători.

Această discutabilă victorie a turcilor, oferită pe tavă ca să zic aşa de ruşi, a fost amplu comentată în presa internaţională a vremii, iar mulţi artişti plastici, cu imaginaţia lor, au imortalizat bătălia de la Olteniţa.

Soţia comandantului oştirii turceşti, Omer Paşa, care la origine era româncă, era sora compozitorului craiovean Gheorghe Simonist, a compus „Marşul Olteniței” care s-a cântat în acele vremuri în saloanele Europei. Textul şi partitura au fost publicate în revista „The illustrated London News” nr 684/May/27/1854 (Ştirile ilustrate londoneze)

Iată pentru ce şi cât de important este monumentul militarilor ruşi de la Oltenița, pe lângă care trec zilnic mii de oameni fără a cunoaște, dacă nu importanţa, cel puţin semnificaţia.

Paul Amu

Comments

comments