Batalia de la Turtucaia. Semnificaţiile unei înfrângeri

Batalia de la Turtucaia. Semnificaţiile unei înfrângeri

În 2019 vom sărbători Centenarul Marii Uniri. L-am rugat pe domnul profesor Constantin Hociotă să întocmească un material ce sper să deștepte curiozitatea tinerilor în legătură cu evenimentele istorice legate de Oltenită şi împrejurimi. Domnia Sa a făcut  în acest articol şi următorul o prezentare a luptei de la Turtucaia din perioada 19 aug./1 sept.—24 aug/6 sept 1916, lucru pentru care îi mulţumesc. (n.r.)

Pentru milioane de ostaşi, începutul Primului Război Mondial a corespuns cu o inexplicabilă satisfacţie. Plecarea pe front s-a făcut sărbătoreşte. Tinerii încorporaţi erau convinşi, indiferent de armatele din care făceau parte, că victoria le va aparţine. Toţi se vedeau eroii unui conflict scurt şi aducător de glorie finalizat „până la căderea frunzelor”.

Batalia de la Turtucaia. Semnificaţiile unei înfrângeri

Deşi a intervenit numai în 1916, după ce conflagraţia răvăşise continentul timp de doi ani, România a trecut la rândul ei prin aceeaşi etapă a unor înşelătoare certitudini. Cel puţin la nivelul opiniei publice a circulat convingerea că războiul nu va fi din cale afară de dificil. Succesele din primele zile, obţinute în luptele din Transilvania, au alimentat speranţele într-o victorie facilă.

Această atmosferă de suficienţă   şi patriotism declarativ a fost întreruptă cu brutalitate de evenimentele tragice de la Turtucaia. La mai puţin de 10 zile de la intrarea armatei în campanie, românii au înţeles cât de complicat, periculos şi impredictibil va fi războiul.

Cetatea Turtucaia era una din cele patru mari amenajări defensive—realizate de statul român cu preţul unor mari eforturi bugetare — alături de forturile Bucureştiului, „capul de pod” de la Cernavodă şi linia fortificată Focșani —Nămoloasa — Galați.

Lucrările nu erau definitivate deoarece nu numai fondurile, dar şi timpul fusese insuficient; trecuseră numai trei ani de când Cadrilaterul intrase în componenţa României. Sistemul defensiv cuprindea trei”linii” de rezistență,  în forma unor semicercuri subîntinse de cursul Dunării. Cele trei „linii” erau inegale în ceea ce priveşte calitatea dotărilor. Mai ales ultima”linie”de apărare, cea mai apropiată de vatra localităţii, era vulnerabilă. Speranţe se puneau în cercul defensiv intermediar, cu o lungime de 30 de kilometri, prevăzut cu 15 puncte de rezistență, dispuse în aşa fel încât să acopere cât mai bine zonele învecinate şi să poată interacţiona. Românii aveau aici 93 de piese de artilerie funcţionale şi alte 55 de tunuri de calibru redus, care nu puteau susţine dueluri cu artileria inamică. Putem vorbi, cu indulgenţă, de o densitate de cinci tunuri pe kilometru de front. Pentru comparaţie, menţionăm că în bătălia de la Verdun — aflată atunci în plină desfășurare — atât germanii cât şi francezii foloseau 90-95 de tunuri pe kilometru de front. Categoric, România nu avea asemenea posibilităţi, dar oricum artileria era insuficientă atât ca număr de piese cât şi în ceea ce priveşte calibrul acestora.

Trupele de infanterie—cei aproximativ 15.000 de ostaşi ai Diviziei a 17-a — erau la rândul lor insuficienţi, mai ales că multe unităţi erau alcătuite din rezervişti şi miliţieni, cu o capacitate combativă modestă. Ajutoarele sosite de la Olteniţa au asigurat echilibrul numeric în raport cu adversarul. Este vorba de cele 16 batalioane ale Diviziei a 15-a. Alături de infanterişti au fost trimise de pe malul stâng al Dunării aproximativ 40 de tunuri dintre care câteva de calibrul 105 mm.

Forţele inamice au avut superioritatea numerică în prima parte a confruntării, iar în ceea ce priveşte artileria, avantajul calitativ a fost permanent şi evident. Infanteria adversă cuprindea Divizia a 4-a Preslav, Brigada I din Divizia 1 Sofia şi grupul Hammerstein, de tăria  a patru batalioane, dintre care unul german şi trei bulgare.

Un alt decalaj între părţile beligerante s-a manifestat la nivelul experienţei de război. Forţele adverse erau avantajate şi din acest punct de vedere. Familiarizarea cu activitatea frontului începuse de doi ani în cazul germanilor, respectiv aproape un an în cazul bulgarilor. Pentru români, deopotrivă ofiţeri sau soldaţi bătălia a corespuns cu un necruţător ”botez al focului”. La aceşti factori de risc s-a adăugat poziţia nefavorabilă a cetăţii Turtucaia. Situată în colţul vestic al Cadrilaterului, localitatea era la fel de expusă atât unui atac frontal cât şi unuia prin învăluire. În ceea ce priveşte Dunărea, lipsa unui pod de pontoane a aşezat-o, dacă ne putem exprima astfel, în tabăra inamică. În timp ce pentru români erau extrem de anevoioase atât primirea unor întăriri cât şi retragerea, germano —bulgarii au folosit fluviul ca un mijloc natural de izolare a trupelor noastre. Aşa se explică faptul că paradoxal, acestea erau apropiate geografic de alte teritorii româneşti, dar logistic erau departe. Varianta logică era cooperarea cu garnizoana de la Silistra dar, ca de atâtea ori în războaie, soluţia cea mai simplă nu s-a materializat. Gestionarea situaţiei, într-adevăr complicată, totuşi fezabilă, a revenit unor ofiţeri importanţi ai Armatei române. Comandantul garnizoanei era generalul C. Teodorescu.   El se afla sub ordinele directe ale generalului Mihail Aslan, comandantul Armatei a-III-a, al cărei cartier general era la Bucureşti. În raport cu atribuţiile acestei forţe, locul se justifică. Totuşi, capitala  era mai puţin potrivită pentru generalul amintit. El avea evidente preferinţe pentru viaţa mondenă, mediu în care s-a erijat într-un imbatabil strateg de cafenea.

Primele ciocniri au avut loc pe 19 aug./1 sept. 1916, fără ca inamicul să-şi dezvăluie ambiţioasele intenţii. El a trecut la operaţiuni de amploare în ziua de 21 aug/3 sept.1916, când a atacat cu forţe importante sectorul Satu Vechi, de la vest de Turtucaia. Românii au luptat bine, păstrându-şi poziţiile. Surprinzător însă comandantul sectorului, colonelul Nicolicescu a ordonat retragerea. El a considerat, total nejustificat, că se află în faţa în faţa unui pericol de învăluire. Este clar acum că ofiţerul amintit a fost atât de preocupat de o posibilitate teoretică, încât s-a considerat în faţa unei situaţii „reale” şi a acţionat ca atare.

În ziua următoare  adversarul a pregătit în voie acţiunea ofensivă plănuită pentru data de 23 aug./5 sept.. Exceptând câteva riposte sporadice din partea artileriei şi infanteriei, românii au rămas inactivi. Probabil că planul Marelui Cartier General, care prevedea operaţiuni ofensive în Transilvania, respectiv defensive pe Dunăre şi în Cadrilater, a condus la această inexplicabilă pasivitate din partea comandanţilor. Nu numai că trupele noastre au urmărit ca pe un fel de spectacol pregătirile germano-bulgarilor, dar nici măcar nu au căutat să-şi adapteze defensiva, luând contramăsurile impuse de mişcările adversarului. Singura măsură importantă a zilei a constat în abandonarea poziţiilor din prima”linie” de rezistență.

De partea sa, generalul Teodorescu a cerut de urgenţă întăriri. Solicitarea a fost îndeplinită; Divizia a 15-a s-a îndreptat spre Olteniţa, pentru a traversa Dunărea spre Turtucaia. Această forţă importantă a trecut fluviul eşalonat astfel că nu a putut participa cu întregul efectiv la confruntarea din 23 aug./5 sept. Chiar şi aşa, înaintea luptei hotărâtoare, forţele umane erau aproximativ egale. Un comandant bine pregătit ar fi avut suficiente alternative pentru a compensa inferioritatea calitativă a artileriei şi lipsa de experienţă a trupei cu avantajele oferite de lupta defensivă…..

Profesor Constantin Hociota

Continuare în numărul de mâine, aici

Comments

comments