Psihologul parca ar fi un vrajitor ia durerea sufletului ca-n vis
Am timpuri cand ma simt vinovata de tot ceea se intampla in jurul meu. Daca doi oameni straini se cearta am impresia ca am spus ceva nepotrivit sau m-am uitat intr-un anume fel si am generat conflictul dintre ei.
Psihologul parca ar fi un vrajitor
Cateodata imi vine sa intru in pamant asemenea unei rame. Mi-e rusine cu stangacia mea, am impresia ca produc numai rau in jur si ca nu am facut nimic laudabil pe acest pamant.
Acum am prima sedinta la psiholog si nici nu stiu cu care din temerile mele sa incep. Ma tem ca psihologul sa nu ma interogheze de pe pozitii de superioritate si sa-mi spuna ca mama:
-Nu esti buna de nimic, draga mea! (Ce nepotrivire intre cele doua secvente ale propozitiei dezvoltate)…Nu te-am vrut, dar te-ai incapatanat sa te nasti. Mi-ai stricat viata si tineretea!
Daca nici psihologul nu vrea sa ma ajute, s-a dus si ultima speranta! Intru cu ezitare vizibila fiindca imi este frica de evaluarile depreciative ale celor din jur.
-Eu, Florentina Matreata, va ajut sa va autovindecati durerea profunda din suflet si sa va recapatati increderea in propria persoana, mi-a spus simplu.
Mi-a intins mana surazand si s-a asezat in rand cu mine, decisa sa ma antreneze serios pentru viata.
-Sa va spun de ce am venit, am intrebat cu jumatate de glas? Aveti timp sa-mi ascultati povestile lipsite de importanta? Cu ce sa incep sa nu ma dati afara?
M-a ascultat atenta, apoi mi-a dat o agenda si un pix. M-a rugat sa scotocesc in trecut si sa selectez o amintire placuta si una dureroasa. Mi-am amitit o seara de iarna in care ningea dezlantuit,iar sora mea cea mare m-a luat in spate sa fiu mai aproape de ea si mi-a spus povesti tot drumul, iar fulgii mi se lipeau de nas si de frunte. Amintiri urate? Am multe, multe de tot.
-Lasa amintirile frumoase sa te vindece, mi-a spus psihologul care deja imi usurase sufletul!
Cu profesionalism m-a facut sa inteleg ca in fata oamenilor adevarati valoram enorm si nu avea sens sa port in suflet rani cauzate de cei care nu m-au dorit. Incet-incet increderea in fortele proprii a sporit si sentimentul de vinovatie s-a estompat pana la disparitie. Mi-am dat sema ca mi se indusese matern acesta stare. Reprosurile permanente ale mamei ca i-am stricat viata si tineretea au determinat culpabilizarea permanenta.
S-a lucrat intens cu mine, dar cu succes. Am fost condusa cu intelepciune sa inteleg ca trebuie sa-mi apar demnitatea, locul, interesele si ideile originale, daca doresc sa le impun si sa ajut oamenii.
Am fost invatata sa nu repet greselile parintilor mei cu copilul meu pentru a nu-l traumatiza. Il dorisem, era rod al dragostei si rugaciunilor noastre indelungate, dar nu trebuia sa-l sufoc cu pretentii nefondate sa pun presiuni care sa-l striveasca. Imi aduc aminte cum eram certata sau batuta pentru note de 8 si din cauza acestui fapt am prins sila de scoala, cu toate ca am realizat ca ea este singura sansa de realizare a mea.
Cu vremea, m-am deschis ca o carte in fata psihologului fiindca pastreaza cu sfintenie secretul profesional si m-am vindecat sufleteste de tot trecutul.
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.